Elegia asemănării

Noi semănăm ca două picături de apă;
aceiași ochi triști ce mimează fericirea,
aceleași gânduri negre ce-n inimă sapă
după locul în care s-a îngropat iubirea

Am visat planete pierdute-n Univers
și mări în care ne eram lumină și pradă
am mers prin timp încălțați invers
ca două statui de zăpadă

Se prea poate să nu fi înțeles toate acestea
când ceasul din turn alarmat ne veghea,
se-ntinde ca o rană cumplită povestea
din sufletul meu în inima ta

Se prea poate să fi fost o singură vioară
la care-a cântat o lună sumbră,
păcat că iubirea-i o poveste amară, 
dureroasa mea umbră

Absența se-ntinde parșivă-n privire,
deșertul din preajmă de patimă crapă,
ne-aruncăm fără șanse-n suprema iubire;
corăbii purtate de vise, pe apă...


7 decembrie 2016