Numai noaptea

Numai noaptea să vii când îmi plâng în brațe
umbrele tale coborând din uitare, prin sânge
atât de ușoare, legate de cerul nostru cu ațe
numai noaptea să vii, când inima-mi plânge

Când se stinge luna strivită-n călcâie crăpate
și strigă de spaimă privirea-n tăceri,
dansează macabrele ierni degerate,
când vii să-l aduci cu tine pe ieri

Nu-ți fie teamă s-apeși cu pecetea zăpada,
și dacă-ți tremură cărarea de frig,
să știi c-a pornit, din senin, Intifada
și-i foarte probabil să nu te mai strig

Că-mi ies numai viscole stranii pe gură,
și n-am să le pot chema înapoi,
de atâta minciună, durere și ură,
nopțile se strivesc de zidul din noi

Și stau la capătul lor ca-ntr-o grotă,
prin care un glonț de bazalt a trecut,
se aude cucuveaua încuiată în notă,
dar inima mea de uitare-a tăcut

Numai noaptea să vii, e viața mai lungă,
și pot aștepta cu-n secol mai mult,
cărarea pierdută prin timp să-ți ajungă,
să m-aduci și pe mine că-s plecat mai demult

Și poate-am să te legăn în brațele mele
până adormi, ca un fluture sărutat de lumină,
numai noaptea să vii când din stele,
ferestrele sparte spre lună se-nclină

Și-o să rămânem, pe cord, statui desenate, 
și-o să ne strângă cenușa uitarea,
până va bate vântul mirării din Marte
și-o să crească prin Cosmos, din sânge, cărarea


21 decembrie 2016