Prin noaptea geroasă,
cu flori răsădite-n retină,
raze de lună m-apasă,
de-atâta-nghețată lumină
Trec sănii grăbite prin sânge,
scârțâie viața sub tălpile gri,
viscolu-n suflet se frânge,
e noaptea așteptării târzii
Privește copilul uitat pe fereastră,
cum se-ntorc, prin iarna promisă,
crăiese cu privirea albastră
din povestea într-una rescrisă
Se aud clopoțeii-n ninsoare,
cum bat în oblonul de lemn,
e, poate, o simplă-ntâmplare,
sau poate e marele semn
că visul coboară din stele,
de-o mie de ani prin părinți,
și lasă-n ghetuțe acadele,
scrisori la copiii cuminți
Să-i ajute pe drumuri, departe,
că viața-i o cursă de câini,
să-nvețe cuviința și carte,
să-mpartă doi pești și trei pâini
Să fie ei înșiși cadoul
acestei povești încuiate în gând,
se-aude în noapte ecoul,
dar visu-a plecat prea curând
6 decembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu