Ea nu era din carne și oase,
era din întâmplări neîntâmplate și uși întredeschise
Mâinile ei, aripi nevăzute, frumoase,
îngropau tristeți definitive-n abise
Într-o zi, ochiul unui monstru albastru
a crescut atât de mult în cuvânt,
încât tăcerea s-a topit
și a curs ca un șarpe de vânt
Mi-au ars picioarele îngropate în urmele ei,
pe acolo altădată treceau îngerii-cai,
mergeau înspre răsărit
călcând pe cioburi
Îmi trag fermoarul peste timpul absent,
orizonturile albastre se-ntunecă brusc,
sufletul se descompune lent
îngropându-se-n vasul etrusc
Nu-mi mai amintesc de ce iubeam
acea dimineață nevăzută de vară...
Avea un gust nemaiîntâlnit
ca o plecare timpurie din gară
Parcă ploaia aceasta de martie,
ce plânge privind prin perdea,
curge din mine încontinuu
cu ea
E posibil ca tocmai de aceea
să fi inventat din cioburi de sânge,
femeia
ce niciodată nu plânge
Ea era atât de frumoasă
cât puteam cu sufletul s-o măsor
împrumutându-i aripi
și dor
În ultima zi, ochiul meu, verde uneori,
s-a lovit de realitatea perfidă, de vânt,
până când ultimii cocori,
s-au topit și s-au scurs în pământ...
17 martie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu