Mi-am irosit viața încercând
să umplu golul din mine
Am cărat munți de întuneric în spate,
mi-am ascuns așteptările în cuvinte
și-am navigat pe mări de otravă
decolorate
Am avut încredere doar în zborul păsărilor,
în murmurul apei, în ascunzișul pădurii
și-n zâmbetul amar din colțul gurii
S-a-ntâmplat rareori să-nlătur cortina,
alți ochi întristați să mă vadă,
am greșit când am avut încredere
în lacrima îngerului de zăpadă
Când își întorcea privirea spre soare,
golul din jur se făcea și mai mare.
Am umblat prin mine ca un sălbatic
și continui să umblu,
dar sufletul
e așa de târziu
să-l mai umplu...
26 noiembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu