SE-NTINDE CA UN GIULGIU VECHI UITAREA

Se zbăteau munții inimii sub zăpadă
și-mi creșteau aripi să zbor
ca un vultur căutându-și o pradă
pe care s-o sfâșie și să moară de dor

Nu mi-ai fost cina de pe urmă,
predestinată-n sânge să-mi rămâi,
ai fost o întâmplare ce sugrumă,
amară ca o frunză de gutui

Îmi amintesc cum dintre suferințe
pe tine te puneam pe primul loc,
te-ai îngropat în falsele credințe
și n-ai știut a te înălța deloc

Din drumul peste lume pân la tine
n-au mai rămas nici dâre pe asfalt,
doar gândul îngropat în serpentine
și-un vis strivit de spaima celuilalt

Nu se putea altfel, pesemne,
de vreme ce destinul s-a opus,
prin timpul searbăd lăsând semne
m-ai răstignit pe crucea lui Iisus

Aveai un rug din vreme pregătit
pe care mă legai cu jurăminte,
și-n timp ce mă izbeai de infinit
se deschideau în inimă morminte 

Și poate-ai să te miri când noaptea
din mine va cădea ca un păcat,
vei arunca în flăcări cartea
în care plânge îngerul damnat

Se va-ncuia în nostalgii privirea
ce-n clipe de magie s-a deschis,
că ai izbit de lașități iubirea
și dreptul de-a iubi l-ai interzis

Sunt palide lumini în atmosferă,
un curcubeu s-a spânzurat de zare,
s-a prăpădit de spaimă o himeră
căzută-n drum din viața viitoare

Funebre cântece de clerici
acoperă un renăscut demers,
tu, încuiată-n suflet și-n biserici,
te-ai rătăcit prin univers

Ca să străbați vreodată serpentina
ar trebui să spargi oglinda falsă,
s-aprinzi în licurici lumina
și-un mac în locul inimii să-ți crească

E imposibil să găsești cărarea
prin munții deznădejdii, uriași,
se-ntinde ca un giulgiu vechi uitarea
acoperind tristețea de ocnaș...

30 noiembrie 2019