În clipa despărțirii noastre
plângeam și eu, plângeai și tu,
eu spuneam da, tu spuneai nu,
mureau în noi păsări albastre
În toamna aceea ruptă din povești,
de golul dintre noi strivită,
în ochii tăi nepământești
redevenisem inocent, iubită
Nu aveam haine, numai frunze
ne îmbrăcau desculții pași,
și printre taine nepătrunse
noi ne-am iubit ca doi ocnași
Și de atâta condamnare
la zbor invers prin timpul regăsit,
tu ai uitat cât de ușor se moare
când risipești ce-n vis ai dobândit
Sentința a căzut instantaneu,
durerea era singura mea haină,
plângea în pragul ușii Dumnezeu
și sufletu-mi plângea de spaimă
Și am murit încet, câte puțin,
în iarna suferinței absolute
din care doar înghețul îl rețin
și nopțile îngrozitor de slute
Din când în când din arma ucigașă
câte un glonț mi se izbea de piept,
și-am înțeles, iubita mea frumoasă,
că nu mai am pe cine să aștept
A fost, desigur, ultima încercare
de-a așeza lumina pe amurg
și chiar de cad în mine și mă doare
e imposibil înapoi să curg
că păsările albastre au murit
călătorind pe chipul meu,
și dintre noi doar unul a iubit
căzând din brațele lui Dumnezeu
7 noiembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu