Undeva, cândva am iubit o fată
mult mai mult decât ar fi trebuit,
niciodată n-am iubit puțin,
am călătorit doar spre infinit
Ea avea în ochi inocente visuri,
dar iubirea mea n-o înțelegea,
provoca în sânge adeseori abisuri,
provoca durere și apoi plângea
Iarna fascinantă s-a-ngropat în nea,
inima prea plină se topea de dor,
pe planeta aceasta eram eu și ea,
aripile frânte încă mă mai dor
Vara vrajbei noastre m-a încuiat în casă
ca un Odiseu rătăcit în sine,
a plecat în cosmos fata cea frumoasă
și-a uitat o clipă că era cu mine
Dragostea-i un foc ce aprinde noaptea
candele în vânt, stelele în cer,
toamna a venit și a închis cartea
și-am mers mai departe singur și stingher
Undeva, cândva, frunzele în transă
pleacă să renască într-un alt destin,
toți copacii au a doua șansă,
însă nu atunci când iubești puțin...
7 septembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu