Nu-mi mai amintesc de ce plângeai
ca-n poemul acela de Nichita
în care visele umblau bezmetice căutându-se
nu mai știu nici în ce secol eram, iubita
Doar parfumul tău îl mai simt
cum îmi pătrunde sub piele, pe vârfuri
îmi ciugulesc corbii mirarea
îndrăgostiți definitiv de stârvuri
Nu-mi mai amintesc de ce nu mai ești
o epifanie, inconfundabil mister
dar mă răscolește o patimă
de tine, de întuneric, de ger
Aș vrea să mă ducă fericirea prin inimă, în sus
să mă izbească de stele,
ca-n poemul acela de Nichita
dar nu-mi mai amintesc de ce plângeam
ținându-te de mână, iubita
9 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu