”Apărarea să fie fermă, hotărâtă și decisă...”, a ordonat Generalul Iordănescu în prologul meciului de deschidere al Campionatului European, cu bizara echipă a Franței, cel mai ușor adversar al nostru din ultima vreme. Se pare că Clotilde Armand i-a înțeles truismele și i le-a șoptit lui Giroud, care a profitat de disponibilitatea lui Tătărușanu la aventuri aeriene dându-i-o un pic în clanță, ca să aibă orgasm galeria galilor, mare iubitoare de săruturi franțuzești încă de pe vremea lui Pepin cel Scurt. Surse avizate, ascunse într-un breloc cu Arsenie Boca la Mall, posedat de Iordănescu, afirmă că de fapt autorul actului sexual premeditat a fost Keneth Anderson, travestit în atacant francez, și că FRF va contesta identitatea jucătorului la forurile abilitate de la Ciulnița. Dar până să comită sacrilegiul de a-i contesta pe urmașii lui Victor Hugo și Kunta Kinte, Stanciu are o cădere de calciu, se împiedică de Evra, și ungurul Kassai arată punctul cu var. A marcat Motanul, iar francezilor li s-a înmuiat Turnul Eiffel. Se părea că nu mai e nimic de făcut. Nimicitoarea echipă a României, care n-a mai legat cinci pase consecutive de pe vremea colectivizării forțate condusă cu mână de fier de activistul de stânga Gheorghe Hagi, ataca susținut de-a latul terenului și se agăța de fiecare adversar mai colorat ori de câte ori împingeau chestia aia rotundă spre poarta noastră. De fapt era tot a lor, că meciul s-a jucat la Paris, unde orice câine cât de mic poartă în coadă un covrig cu susan. Însă era meciul pe care trebuia să-l câștige Franța, că d-aia au cheltuit oamenii atâta bănet cu organizarea. Și, până la urmă, dacă nu bați România, pe cine naiba să bați?
Și atunci a intervenit unul Payet, singurul jucător de pe teren care nu și-a greșit profesia, și ne-a amintit că suntem, totuși, la un meci de fotbal. Cam târziu, abia în minutul 89, când cronicarii români se apucau să-i dedice ode lui nea Puiu, uitând că noi am ajuns la Turneul Final dintr-o grupă din care n-ar fi trebuit să se califice nimeni.
Există și niște certitudini: Franța e o idee mai bună decât Feroe, iar România n-are niciun jucător de valoare în adevăratul sens al cuvântului. Dacă doar Raț și Săpunaru păreau că știu cu adevărat ce se întâmplă pe teren, ei fiind curve bătrâne, trecute încă din 2008 prin ciur și prin dârmon, vă dați seama ce jale e în urmă.
Dar să lăsăm răutăcismele deoparte, vorba nemuritorului filosof cu numărul 10, și să apreciem că echipa de salahori comandată de un general de operetă a încercat să-și depășească limitele. N-a reușit, dar s-a străduit. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, și, până la urmă, vorba unui franțuz mai de demult, de loc din Botoșani, Petrică Acubertinei, important nu este să caftești pe cineva, ci să fii și tu acolo, să te vadă lumea interlopă a fotbalului. Din nenorocire, greul abia începe. Elveția e obișnuită să ne bată la turneele finale, iar Albania abia așteaptă să ne sară la jugulară. Cică i-am fi bătut odată cu 6 la 1 iar casele de pariuri nu s-au prea ținut de cuvânt.
Păcat că ne-a scăpat Franța. Totuși, nu-mi iese din creierii encefalului faza de la primul gol și mă întreb de ce umblă francejii cu cioara vopsită? Nu mai e frații noștri de gintă latină?!
P.S. Cât despre golul doi, e aproape la fel de frumos cu unul pe care l-am marcat eu, tot în minutul 90, la derbiul cu Frăția Mărăcineni. E adevărat, scorul era 5 la 0 pentru gazde, dar asta nu ne-a împiedicat să sărbătorim trei zile și trei nopți triumful talentului.
editorial ARENA BUZOIANĂ
11 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu