De după dealuri verzi de supărare,
arse de setea unui dor cumplit,
pe viscolu-nșeuat vine călare
o iarnă ca un demon de granit
Copacii-n floare tremură de frică,
albinele se-ascund în taina lor,
și câte-o rugă îngerii ridică
spre cerul neîndurător
Și toate păsările migratoare,
surprinse la întoarcerea acasă,
se-nvârt în cercul vremilor bizare
și intră timpuriu în transă
E parcă prea curândă iarna crudă,
de parcă n-a plecat deloc de-aici,
priviri de gheață ne inundă
și le strivesc pe rândunici
Pare sfârșitul regulilor simple,
natura se complică fără rost,
tot sufletul de iarnă mi se umple
de parcă timpu-a dezertat din post
Nu se zărește nicăieri vreun soare,
porniră zeii gheții Intifada,
le mai răspunde o ciocănitoare
și viscolul ce-a îngropat livada
Și cade iarna ca o boală rară
pe trupul verde-al tinerei făpturi,
până și Dumnezeu a evadat din țară
și plâng puii de mierlă prin păduri
Și va muri în urma revenirii
tot verdele ce se-nmulțise-aici,
pe altarul disperării și-al zidirii
oameni și fluturi redevin arici
De va veni dezghețul din câmpie
în munții asaltați de ger,
pe morți nu va putea să-i mai învie,
iar rănile vor sângera și-n cer
Această iarnă-absurdă și sașie,
e un semnal al timpului barbar,
că moartea poate să învie
și să-ți întindă ultimul pahar...
20 aprilie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu