Un cercetător indian vrea să introducă contracepția la bărbați. O injecție cu gel de polimeri, care ar costa doar 10 dolari, ar pune cu botul pe labe spermatozoizii. O altă injecție ar readuce lucrurile la normal. Alo, balamucul! Tataia nu mai poate să tragă la poartă și vrea ca toată echipa să-și bage autogoluri. Înțeleg că la cei 76 de cotolani instrumentul gândirii nu mai funcționează la parametri optimi, dar de ce nu ne lași pe noi ăștilalții să ne ducem crucea (mă rog, Coloana Infinitului) până la capăt? * Continuă distrugerea Deltei Dunării. Gunoaiele politice sufocă aluviunile. * Accidentul feroviar din județul Hunedoara în care și-au pierdut viața cei doi mecanici, a rămas doar o știre de ziar. Adevărații criminali, cocoțați în prepeleacul puterii, își văd mai departe de treburile murdare de la Transporturi. * Atentatele barbare asupra oamenilor nevinovați continuă cu și mai mare înverșunare, din Suedia până în Rusia. Până și asupra echipei Borusia Dortmund a existat o tentativă! Crima a devenit o modă care i-a înrobit nu numai pe militanții anumitor idei fixe, ci și pe dezaxații fără nicio cauză. Planeta a devenit un imens spital de psihiatrie * O mâncătoare de șaormă cu de toate direct de sub șaua calului unuia Marton Arpad, a fost singurul parlamentar care a votat împotriva sărbătoririi Unirii Basarabiei cu România, eveniment petrecut la 27 martie 1918. N-am reținut numele acestei fufe, care se dă defutată de Covasna, din care cauză a luat-o razna. Ce-ai, fă, matracuco, cu România? Ești proastă sau te prefaci? Că devreme acasă am înțeles că nu ești. Tu ce înțelegi prin unire? Că trebuie să te crăcești cu un picior la București și cu celălalt la Budapesta, ca să treacă trenul de joi după Miercurea Ciuc prin tunelul groazei? Vezi că nu ne place deloc poziția ta, suntem verzi de supărare. De ce suntem noi românii vinovați că Motanul Arpad dă buleală? Tot ești tu politoloagă multilimbistă (parcă așa se numesc astea cu limba despicată?), ia problema în mâna proprie și personală și liniștește-te, că altfel te înscriem în alianța BINE, tot bâhâie de curve. * Rromânca rănită în amorul propriu de uzbekul din Stockholm este o păpușă: Păpușa Ciuraru. De profesie fără, trăiește din cerșit, ca orice ambasador al României prin nordul Europei. La cei 83 de ani ai săi nu cred că-i mai arde nici de cerșit, dar trebuie să execute ordinele nepoților. Nici nu știi care-s mai ticăloși; nepoții care o trimit la cerșit sau teroriștii care au vizitat-o la locul de muncă? * Dar, vorba Păpușei, care a dat naștere la 12 sperietori de porumbei, ”viața merge înainte, mâncați-aș portofelul! Dacă-i dai babei un euro, domnule reporter, îți ghicesc de buba mânzului, de mâncărimi, de băutură, de curvăsăreală. Dacă nu-mi dai, ți-o aduc la așternut pe Zoe Petre, că puterile mele e mari. Eu am deviat camionul cu uzbekul, eu ți-aduc și basculanta. Să te văd pe unde scoți microfonul ca să transmiți cum s-a cocoșat haxa Pământului ” * Fostul derutat Cristian Rizea și un alt candidat din partea PTRU la recentele alegeri au mâncat, au băut și au rumegat pe daiboji la un hotel din Vaslui, respectând tradiția locului. Gaura produsă patronului, care dădea pe caiet până și periculoase specii a politrucilor, ar fi de 10 000 de euro. Cu banii ăștia îmbăta toată partea bărbătească a Vasluiului, timp de trei zile, sau ar fi putut oferi un aperitiv părții feminine. Acum plânge în fața camerelor de luat vederi. Dar e târziu, oamenii de bine s-au cărat spre București căutând alți proști de care să râdă. * Legea salarizării pudice, sau cam așa ceva, a stârnit ceva patimi în societatea noastră multilateral depravată. Dincolo de grilele care par mari (par mari acum, dar se vor aplica progresiv, în 5 ani, și atunci nu vor mai părea atât de mari, mai ales că în 2022 se apropie scadența trecerii la euro, deși, cu siguranță, ne vom afla tot la 10 ani-lumină în urma salarizării din UE!), o asemenea lege era absolut necesară, ca să știe și tânărul bine pregătit profesional, dacă se merită să intre în sistemul bugetar. Și dacă la baza aplicării actului normativ stau și niște principii corecte, o să fie bine. Dar legea salarizării, singură, nu e suficientă. Ea trebuie dublată de legea bunului simț în privința angajărilor în sistem. Să nu devină cumva instituțiile statului depozite de deșeuri politice, în care să fie înghesuiți copii, nepoți, nași, fini, cumetri, amante, striperi și alți oameni de știință relativă. Dacă criteriul valoric nu va înlocui criteriul politic, atacul la jugulara bugetului va fi, pe cât de inutil, pe atât de fatal. * Am uitat să vă spun: pe 19 aprilie vine sfârșitul lumii. Dacă nu mai citiți acest număr de ziar, înseamnă că a venit. Dacă-l citiți, iar ați luat țeapă...* Zicea Elena Udrea, studenta la teologie, în Săptămâna Patimilor: ”Eu n-am dat în gât, numai am primit.” Așa o fi fost. Ea știe cel mai bine. * O nouă modă face ravagii: adolescentele în flăcări își scrijelesc numele pe Coloana Infinitului. Le înțelegem neliniștile, dar parcă prea ard etapele! * Încă nu știm cine a câștigat concursul pentru cele mai frumoase balcoane inițiat de Primăria Capitalei: Olguța Vasilescu, Gabriela Vrânceanu-Firea, Carmen Dan... Oricum, favorit era domnul Andrei Pleșu. * În sfârșit, cronicarul Adi Sfinteș a descoperit secretul întemeierii Moldovei. Cutremurați-vă! * ”Că moldovenilor le pică greu fisa, când le pică, nu trebuie să mai mire pe nimeni, deoarece în privința lor lucrurile au decurs domol încă de la început. Păi românașii ăștia mai dulși decât fierea nu s-au născut dintr-o dată, ca oamenii obișnuiți, cât de cât sănătoși la diblă, ci au preferat s-o facă în două reprize, cu ghinișorul. Și cred că nu s-ar fi impacientat nimeni dacă evenimentul nu s-ar fi produs nicicând cunoscută fiind pe tot mapamondul lumii, de la Huși și până la Galați, celebra lor înclinație spre lenea filosofică. D-aia și zicea analistul lor numărul unu, Cristian Popescu-Tândală, că ”moldovenii fierb în suc propriu fără să dea în clocot, deoarece la ei fierberea se numește fermentație din cauza numeroaselor podgorii ce-și ițesc cu obrăznicie podoabele de sub colinele domoale ca un mers de fată mare, urmărită prin binoclu de marțienii din pădurea comunală”.
Dar cum Dumnezeu, drăguțul de el, se gândește la toate câte le-a lăsat pe lume - în halul în care le-a lăsat- i-a inventat pe maramureșeni ca să-l contracareze pe Belzebut, tatăl legitim al maghiarilor și al tătarilor de pretutindeni. Că numai astfel, împins de la spate conform hotărârilor Consiliului Europei, a descălecat Dragoș în nordul Moldovei. Gândul lui, același cu-al lui Ludovic de Anjou, regele maghiar, era să facă o marcă de apărare împotriva tătarilor, care din cauze genetice jefuiau cu o frecvență înduioșătoare șandramaua denumită generic Ungaria.
Ungurilor nu le convenea deloc situația fiindcă erau învățați să fure, nu să fie jefuiți, și nu li se părea corect ca agoniseala pe care o șmangliseră de la valahi să ajungă la mongoli. Lor nu le plăcea să-i deranjezi nici cu o floare, deși muntenii le trimiteau regulat, pardon de expresie, după bătălia de la Posada, buchețele multicolore de coada ursului, gheara găinii, limba vacii și mirarea țigăncii. Metodele clasice de prăduire pe care le foloseau urmașii lui Attila ce subtilizau într-o tăcere mormântală oul transilvan de sub cloșca valahă, ori cele desăvârșite de politicienii români în procesul de devalizare al băncilor păreau copilării pe lângă tehnica tătară. Păi, dragii moșului, ăștia când își aprindeau țigara dădeau foc întregii Ungarii de le frigeau locuitorilor frumoasei țări carnea de sub șei pe care o făceau șnițele cu cai cu tot. Că mongolii asta știau, asta făceau. Ei n-auziseră de carduri, credite, corectitudine politică, euroregiuni, autonomie teritorială și alte noțiuni ce definesc furăciunile din -vorba vine- lumea civilizată. Singurii care ar fi putut rivaliza cu hoții de tătari, ar fi fost cei 15.000 de specialiști dar, din fericire pentru urmașii lui Ginghis-Han, pe la 1352 nu se născuseră. Nu se născuseră toți, să nu mă înțelegeți greșit. După ce aplicau metoda ”Kossovo”, așa-i ziceau ei, supușii ”Hoardei de Aur” se cărăbăneau acasă luând cu ei bunuri de larg consum (băutură, haleală, femei) pentru a nu se plictisi până la următoarea ieșire. Tocmai în scopul acesta se așezase Dragoș la Baia, încercând să pună o piedică în calea uitării mongolilor, lucru care i-a făcut pe strănepoții lui Batu-Han să râdă mânzește. Trebuie să vă mărturisim că voievodul maramureșean era simpatic foc, ziceai că-i Popey Marinarul la bătrânețe și lumea îl iubea nevoie-mare, în sondaje stătea cățărat mai ceva decât tovarășul Ion Ilici Iliescu. Avea însă și un defect: se dăduse cu ungurii din care pricină și-a pierdut din popularitate. Mai întâi, moldovenii l-au coborât în sondaje până la nivelul lui Emil Constantinescu, după care, la numai doi ani de la descălecare, în 1355, l-au condus cu delicatețe pe ultima turnantă, așezându-l cu grijă într-o cutie mirosind poetic a rășină, la numai doi metri sub nivelul toporașilor, brebeneilor și a altor flori înșelătoare cântate cu atâta jale de Freddy Mercury. Copchilu decedatului voievod n-avea sânge-n el nici cât o muscă bețivă așa că a continuat slugăreala la unguri până în 1359, an în care a avut marele noroc să treacă granița în Rai ( sau în Iad, sursele istorice sunt neclare din cauza dezorientării catolice a defunctului) înainte de vizita lui Bogdan din Cuhea, alt maramureșean, însă din altă făină, odată ce era în dizgrația lui Ludovic de Anjou care-l catalogase, cu tupeu, ”infidel notoriu”, fiindcă nu-l recunoștea de stăpân. Ajuns după ”Veșnica pomenire”, Bogdan îl cafti bine pe Balc, fiul mortului, după care îi puse la respect pe tătari. Ludovic se încăpățână să mai întreprindă câteva expediții împotriva lui Bogdan, încercă să-l combată cu oastea, dar zadarnic, că moldovenii, matoli tot timpul, cădeau grămadă peste ei prin Carpații Orientali și-i zdrobeau fără milă. D-aia regele maghiar fu nevoit să constate faptele, îl împroprietări pe Balc cu moșia lui Bogdan părăsită în Maramureș și nu mai insistă cu întinsul corzii, fiindcă-i era cunoscut defectul moldovenilor de a face urât la beție. Pățania predecesorului său cu valahii constituia o pildă atât de vie că nu putea să treacă peste învățămintele pe care și le însușiseră temeinic străbunicii lui, atâți cât mai rămăseseră în stare de funcționare după reality-show-ul de la Posada. Așa se face că la 1365, când s-a făcut galben ca ceara Bogdan-Vodă, Moldova era o țară independentă și o durea în freză de toată lumea, că nimeni nu mai putea să-i schimbe mărețul destin istoric pentru care se și autoinventase cu atâta greutate. Și cum vremurile îi erau prielnice, îi dădea mâna să fie fericită. Că Moldova n-avea nevoie pentru trebușoara asta decât de nițeluș vin , cât de negru se poate, și de ”șeva, șeva telenovele de Ion Creangă. Cât di multe dacî se poati-ziceau moldovenii cu adorație-cî minte așa di frumos!...” * Știți cum a apărut bourul pe steagul Moldovei? Nu? Mare rușine. Ia fiți atenți acilea! * ” Zic unii, mai familiarizați cu dedesupturile izvoarelor isterice, că mergând alandala prin munți, Dragoș se lupta din greu cu arșița provocată în pieptu-i atoatecuprinzător de tradiționala palincă de pere motrune. Căută cu disperare o apă minerală contrafăcută. Nu găsi așa că se afundă în râul care se prelingea pe la picioarele lui precum șarpele cu ochelari măgurenesc. Când ieși, umflat ca un broscoi, își strigă cățeaua: ”-Moldiana! Moldiana!”
Aceasta veni iute, însoțită de un zimbru fioros care se pare că o plăcea mult că, în fața voievodului, o luă în coarne, o străpunse bine și o aruncă cât colo, în iarba jilavă. Dragoș asistă cum însoțitorii săi își înfipseră sulițele în trupul greoi al fiarei și, după ce o văzu în genunchi, o lovi năprasnic cu buzduganul de a văzut stele verzi. Că scula era confecționată din cel mai bun oțel și îi reveni în bostan cu putere. Când se deșteptă, constată că îi sărise o doagă în râu. Nu încercă să o recupereze că nu dădea importanță amănuntelor de genul acesta: ”-Tot aia e, ce e prima care-mi sare? Mai rău îmi pare rău de Molda, că n-a fost fată mare, scria poezii ciudate, (zicea că suntem un popor vegetal, auzi vorbă la dânsa?),și ungurul îmi dădea diurnă și pentru ea. D-aia decretez ca apa asta curgătoare să se numească, spre veșnica ei pomenire, Moldova. Și țara, așijderea. Asta-i damblaua mea de pe urmă că, după frecvența cu care-mi sar doagele, nu mai rezist prea mult pe aici. Așadar, aveți grijă cum mă ridicați în slăvi că altfel întorc foaia și am să imprim capul zimbrului pe stema țării să știe viitorimea ce-am vrut să fac eu din moldoveni și nu mi-a ieșit...” * Promoușăn:
Fiți pe fază că în capitolul următor o să aflați cum s-a întors lumea cu fundul în sus. În timp ce fetele prind gustul politicii, turcii apar timizi la Dunăre. Dar conducătorii românilor, ce credeți că făceau? Ce să facă, săracii, decât parale! Băteau primii bani românești ca să aibă de ce râde, șaisprezece secole mai târziu, Gudur Isărescu...
CONTELE DE MONTE-CRISTO
12 aprilie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu