Ultima săgeată

Mă caută sărmanii lumii, la telefon, pe firul scurt,
Își plâng necazurile crunte, croite de un timp barbar,
Îmi sângerează-n gol privirea, dar nu încetez să îi ascult,
E viața abator de oameni, iar existența-i un calvar.

Nedreaptă e societatea ce i-a-nghițit pe obidiți,
În malaxorul zilei hâde speranțele se tot zdrobesc,
Mă copleșesc sărmanii lumii de corbii vieții umiliți,
Aceasta-i tragedia-n care actorii mici se prăbușesc.

O clasă de barbari conduce întreaga gloată la pieire,
Vârându-i pe sub nas iluzii și vorbe spuse în deșert,
E-o permanentă milogeală, e-o infernală pervertire,
Otrava spumegă-n cazane și încă nu a stat din fiert.

Mai am în arcu-ntins prin sânge săgeata de-nceput de eră,
Pe care-un înger de zăpadă mi-a împrumutat-o din alt veac,
Voi săgeta cu ochi de vultur și braț de fier orice himeră,
Să vindec lumea asta strâmbă; nu mai există un alt leac.

Dar lângă mine n-o să fie niciun soldat dintre acei
Ce astăzi mă îndeamnă tragic să nu abandonez, să lupt,
Căci din istoria nedreaptă ei și-au făcut un obicei
Să fugă-ntins în partea ailaltă când frontul încă nu s-a rupt.

Ba unii vor jura pe biblii că din motive inventate
Am săgetat demonii nopții, ce pașnici îmbiau la somn,
Că am comis pe crucea vieții nenumărate atentate,
Din ipotetica dorință de-a fi-n eternitate Domn.

Ei vor uita că m-am jertfit pe-altarul neputinței lor,
Și, dimpotrivă, se vor plânge de toate împotrivirile;
C-am apelat la demnitate înfășurat în tricolor,
Vor curge prin canale moarte, amestecate, știrile.

Nu voi avea statuie-n Cosmos și nici vreun monument prin parc,
Pe unde deznădejdea zilei de bună-voie se adună,
Totuși, săgeata fermecată, ce freamătă de dor în arc,
Voi trage-o pentru toți sărmanii zdrobiți de sadica furtună...


20 aprilie 2017