Ostracizare

Uneori te privesc. Stai în brațele nopții și-mi zâmbești

cu un fel de tristețe, cu un fel de fericire secretă

Am cunoscut-o privind prin zid

ca prin lunetă 

Golul din jur se prăbușea

în rugul imens,

și din cărămizile arse ale sufletului

reconstruiam lumea, reinventând-o, dându-i alt sens.

Era o fericire dureroasă. 

Nu se născuse încă,

dar îi simțeam prezența

în prăpastia inimii, adâncă

Mă topeam în aerul trist 
ce-mi traversa amurgul 
zdrobindu-se-n os.

Cu o lună pătrată în brațe

aruncam spre tine cu omul frumos

Din spatele secundei, dintre stânci, 

îți înregistram surâsul pe retină,

nicio daltă să nu-l poate smulge,

 nicio altă hemoglobină

Nu-mi mai amintesc de ce erai îmbrăcată în negru,

nu-mi mai amintesc nimic.

Nisipul s-a scurs prin clepsidră atât de repede

de parcă ai fost doar o părere, 

o cădere nesfârșită în golul din jur,

printre umbre de bazalt, efemere

Uneori, un laser nevăzut îmi taie retina
dinspre zenit

și te multiplici
la infinit

Atunci privesc toate acele chipuri înșelătoare

de pe planeta pe care eram numai noi,

singurii demoni ostracizați 
dintr-o iubire sfâșietoare

10 aprilie 2017