Eu stau trântit pe-o parte ce a rămas întreagă
dintr-un război năprasnic purtat cu mine însumi,
aud cum tinerețea se zbate încă-n plânsu-mi
și-n inimă doar câinii de lanțuri se dezleagă
În lacrima strivită de zidul ce se înalță
să-ngroape în privire ce-a mai rămas din om,
se zbate-a disperare o urmă de atom
și sufletul cu trupul arareori se-ncalță
Din mine curg doar drumuri neasfaltate încă,
pe care nu voi merge înlănțuit în vise,
ecoul se revarsă din epitafuri ninse
și-un corb se zvârcolește în noaptea cea adâncă
Într-un târziu de suflet, evacuat din gânduri,
îmi răstignesc apusul pe-o cruce din pridvor,
pe scara de incendiu în mine mă cobor
și mă-nvelesc hieratic c-o pătură de scânduri
Și redevin ființă din mâzgă plăsmuită,
abandonând lumina, mă apăr cu un drug
de păsările nopții ce dănțuie pe rug
și îmi îmbrac cămașa prea lesne recroită
Și-aud cum tinerețea se zbate încă-n plânsu-mi,
și-n inimă doar câinii de lanțuri se dezleagă
nici amintirea clipei n-a mai rămas întreagă
dintr-un război năprasnic purtat cu mine însumi
18 septembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu