NU TE MAI STRIG

Nu te mai strig, doar sângele mai strigă
bolnav de suferința ta,
întreaga existență mă intrigă
și-ncepe înserarea să mă frigă
de parcă nici n-aș exista

Nu te mai chem, doar umbra te mai cheamă,
mă bântuie pereții dați cu var,
mă copleșesc dar nu mi-e teamă,
îmi cade-o lacrimă din geană
și mă îneacă în amar

Nu te mai strig și nu-ți mai cer clemență,
las timpul să îmi fie ghilotină,
n-o să mai fac aceeași imprudență,
amurgul se îngroapă în demență
tot căutându-și propria lumină

E imposibil să schimbăm destinul
după atâtea drame fără rost,
se va sfârși de bunăvoie chinul,
răstoarnă pe morminte vinul,
nimic n-o să mai fie cum a fost

Nu te mai caut, risipirea-ngroapă
tot ce n-a vrut să fie un întreg,
ecou-n suflet deznădejde sapă,
eu sunt o plută lâncezind pe-o apă,
din visul meu de toate te dezleg

Nu te mai strig, e inutil demersul,
se-ncuie amintire sub zăvor,
m-asasinează zilnic universul,
pe șine ude se aude mersul
acelui tren din care mă cobor 

De-acum vom fi doar semne de mirare
ce câteodată, poate, mai intrigă,
un țărm pierdut de propria sa mare,
și, îngropându-mă-n uitare,
nu te mai strig, doar sufletul mai strigă...

8 septembrie 2019