Nu știu unde duce acest drum
pe care merg din inerție,
șovăind uneori, cântând câteodată
Pietrele sunt gri, visele albastre,
se aud cocorii, pleacă și ei,
toată lumea se grăbește undeva,
numai eu mergeam fără să știu
că merg spre tine, draga mea
Tu obișnuiai să te așezi
pe o piatră de râu
și să te pierzi în gânduri
Erai o părere, un zvon,
un semn de mirare,
sufletul meu te-a întrebat
ce te doare
Întâlnirile întâmplătoare
au ceva nefiresc
de ajung îngeri din lumi diferite
să-și spună că se iubesc
Și chiar se iubeau
fără să știe că există
Era ceva mai presus
de regulile bizare
ale lumii încovoiată
de înserările amare
Clipa magică smulsă din inimă,
din văzduh, din tăceri dureroase,
a făcut piatra să zboare
până dincolo de soare
Sufletul încuiat în piatră a strigat,
dar nimeni nu l-a auzit
și toți fluturii au zburat
fără minime explicații;
numai vibrații
și-un gol infinit
”Nimic nu-i pentru totdeauna,
nu mai plânge!”, spuse luna
și-și trase fermoarul la suflet;
din ochi îi curgea o pată de sânge
Deodată se făcuse atât de frig
că-mi înghețaseră cuvintele
și n-am putut să te mai strig...
3 decembrie 2025
NOT FOREVER
I don’t know where this road leads,
the one I walk out of inertia,
hesitating at times, sometimes singing.
The stones are grey, the dreams are blue,
the cranes can be heard—they too are leaving,
everyone is hurrying somewhere,
while I kept walking, unaware
that I was walking toward you, my dear.
You used to sit
on a river stone
and lose yourself in thoughts.
You were a notion, a rumor,
a sign of wonder;
my soul asked you
what pains you.
Fortuitous meetings
have something unnatural about them,
so much that angels from different worlds
end up confessing their love.
And indeed they loved each other,
without knowing they existed.
It was something beyond
the strange rules
of a world bent
by bitter twilights.
The magic moment torn from the heart,
from the air, from painful silences,
made the stone fly
all the way beyond the sun.
The soul locked in stone cried out,
but no one heard it,
and all the butterflies flew away
without the slightest explanation;
only vibrations
and an infinite void.
“Nothing lasts forever,
don’t cry anymore!” said the moon,
pulling the zipper over its soul;
from its eyes a stain of blood was falling.
Suddenly it grew so cold
that my words froze,
and I could no longer call out to you...
December 3, 2025
PAS POUR TOUJOURS
Je ne sais pas où mène ce chemin
sur lequel j’avance par inertie,
hésitant parfois, chantant d’autres fois.
Les pierres sont grises, les rêves bleus,
on entend les grues — elles aussi s’en vont,
tout le monde se dépêche vers quelque part,
et moi je marchais, sans savoir
que je marchais vers toi, ma chère.
Tu avais l’habitude de t’asseoir
sur une pierre de rivière
et de te perdre dans tes pensées.
Tu étais une impression, une rumeur,
un signe d’étonnement ;
mon âme t’a demandé
ce qui te faisait souffrir.
Les rencontres fortuites
ont quelque chose d’irréel,
au point que des anges venus de mondes différents
finissent par se dire qu’ils s’aiment.
Et ils s’aimaient vraiment
sans savoir qu’ils existaient.
C’était quelque chose au-delà
des règles étranges
d’un monde courbé
par les soirs amers.
L’instant magique arraché au cœur,
à l’air, aux silences douloureux,
fit voler la pierre
jusqu’au-delà du soleil.
L’âme enfermée dans la pierre cria,
mais personne ne l’entendit,
et tous les papillons s’envolèrent
sans la moindre explication ;
seules des vibrations,
et un vide infini.
« Rien n’est pour toujours,
ne pleure plus ! » dit la lune,
tirant la fermeture éclair sur son âme ;
de ses yeux coulait une tache de sang.
Soudain il fit si froid
que mes mots gelèrent
et je ne pus plus t’appeler…
3 décembre 2025
