În trupul meu ești ca o rană,
singura urmă de viață din golul imens
ce se înfășoară de inimă ca un șarpe
alunecând prin sânge invers
Nici umbra sfâșiată nu te mai invocă,
ochii și-i acoperă, copleșit, soarele,
timpul mă privește pieziș
și-mi sfâșie retina cu ghearele
Nu sunt lumini de avertizare în portul știut,
voi naviga încontinuu pe-o mare,
ca un corăbier nevăzut,
ca o rază absentă de soare
Numai câteodată, când de atâta dor
nu mai încăpem în aceeași matrice,
te învelesc în amurg orbitor
și devin cicatrice
30 ianuarie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu