Viața-i un vârtej din care nu poți să te-aduni,
abia supraviețuiești propriilor neliniști,
câteodată, între furtuni,
soarele se întinde ca un șarpe pe miriști
Atunci, ochii ți-s cioburi de cer,
întâmplările viitoare sunt vise,
uiți că ești efemer,
călător prin abise
Pe câmpul cu maci, printre flori de nu-mă-uita,
fug precum caii de rouă pierduți
imagini decriptate cu ea
și cu tine, din cenușa timpului renăscuți
Apropierea de retină începe să doară,
sulițe ascuțite, înroșite în foc,
îți străpung inima decisă să moară,
să nu mai ai ce pune la loc
Se aprind de tăcere toți macii drogați,
în golul din jur strigă metamorfoze,
numai noi, din nou înstrăinați,
fugim răvășiți de psihoze
Zadarnic amurgul se întinde ca un șarpe pe miriști,
viața-i un vârtej nemilos,
ne-au izbit fără milă neliniști
și-au ucis ce-a rămas din omul frumos
29 ianuarie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu