Aud în univers un cer cum plânge
și peste risipirea noastră ninge
Nu ne-am mai fost iubire absolută,
uciși de viața palidă și slută
Nălțările din noi au fost puține
și căutăm zadarnic prin ruine
să regăsim cărarea către cer,
e prea târziu și e atât de ger
Poate cândva, în lumea celor drepți,
vom deveni, iubito, înțelepți,
și-n fiecare zi din veșnicia noastră
o să găsești pe pernă-o floare albastră
culeasă-n zori de umbra mea subțire
din ochii tăi împrăștiind iubire
Acum, în mine s-a făcut târziu
nici dacă sunt, iubito, nu mai știu...
8 ianuarie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu