Nu-i niciun pictor de lumină
tabloul destrămării să-l comprime
și fiecare floare moartă de sulfină
ce mă privește din vitrine
e o durere a raiului promis
de iele evadate din visare,
când orizontul ușile și-a-nchis
zburau prin suflet dezertări amare
Și-am traversat deșertul vieții mele
de unul singur, încuiat în dor,
m-am prefăcut în praf de stele,
și nu am vrut să mai cobor
Pământul e un lagăr de copii
legați cu fire nevăzute de-ntuneric,
pe-aici nu mai sunt îngeri vii,
nu mai ciocnește oul sferic
Așa sfârșesc iubirile supreme,
în lașități descrise ipocrit,
se zbate sufletul în cleme,
iar umbrele îți dau delete
Și nu-i nicio speranță de mai bine,
nu-i niciun pictor să surprindă,
tristețea ce se-ntinde dinspre mine
și viața răsturnată în oglindă
26 ianuarie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu