Trece trenul vieții scârțâind în oase,
drumurile ninse se întorc în munți,
cântă în orchestră ierni melodioase
un adagio veșted neîntâmplatei nunți
Brazii țes acorduri către zări sihastre,
porțile uitării au rămas deschise,
vine umbra morții pe urmele noastre,
visele sunt lacrimi stinse-n paraclise
Oamenii se schimbă, redevin stingheri,
orizontul strigă vechi lozinci de bâlci,
mâine îmbracă haina zilelor de ieri
și se-ngroapă noaptea în tăceri adânci
Orice deslușire inutilă-i parcă,
de la gura sobei veacul se întoarce,
cu metempsihoze sufletul se-ncarcă
și în ochi oglinda timpului se sparge
Cioburile taie cheaguri vechi de sânge,
circulă prin iris trenul altei lumi,
îmi aud ecoul cum plecarea-și plânge
și se-nchide-n sine casa de nebuni
Dinspre nemurire nicio veste nouă,
au fugit toți caii înșeuați la suflet,
nu sunt lacrimi ochii, sunt bucăți de rouă,
peste care plouă fără niciun sunet
Și se-aude umbra îngropată-n gară
cum trage semnalul vieții de apoi,
se va-ntoarce trenul coborând din vară,
așteptând zadarnic să urcăm și noi...
21 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu