O vreme nu ne-am mai văzut,
peste îngerii noștri cu-ntuneric a nins
până când soarele nemilos
ne-a lovit în inimă dinadins
Umbra se întinsese ca un șarpe de apă,
treceau peste ea, ticăind, orele.
”De aici nimeni nu mai scapă”,
mi-au strigat disperate privighetorile
Aripile mi-au țâșnit printre riduri, din stern,
le așteptau într-un colț de inimă zborul,
au spart toate nopțile din infern,
de sub lacăte ruginite striga diminețile dorul
Devenisem albastru ca un glonț de lumină strivit,
și-mi cântau în țesuturi orchestre,
cercul polar m-a ocolit
mângâind picturile rupestre
Una m-a prins de mână și mi-a zâmbit,
golul din jur s-a luminat ca un glob;
”Ne cunoaștem!”, i-am zis, ”...noi doi ne-am iubit.
Ai fost bunul meu inorog!”
Brațele s-au încolăcit în jurul inimii ca un șarpe,
au amețit fluturii de atâta nectar,
s-au spart de zidurile nopții harfe
înmuiate în sânge amar
O altă vreme nu ne-am mai văzut,
întunericul ca o pecingine s-a întins
și-au crescut zăpezile ce-au căzut
peste sufletul meu dinadins...
22 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu