Începe iarna ultimă să ningă,
aud în mine cosmosul cum strigă;
nu te-am iubit cum se iubește,
eu te-am iubit dumnezeiește
Zăvoarele au ruginit în suflet,
ecoul stins al unui tunet
coboară pe o scară ruptă-n sânge,
aud în mine cosmosul cum plânge
Îngheață fluturii târzii pe lampă
din umbre suferința-și face stampă,
ceasornicarul a uitat să-ntoarcă,
eternitatea ce-a fugit pe-o arcă
De la ferestre viscolul mă strigă,
în loc de doruri zămislesc ferigă,
un înger a pierit în Intifadă,
cad în aortă munții de zăpadă
La noapte o să fie lună plină,
printre țesuturi, singura lumină,
din orizont ecoul stins cerșește
iubirea ce-a murit dumnezeiește...
15 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu