Uneori mă apucă disperarea,
cenușa mi se-împrăștie-n vânt,
mă ridic în picioare
și propria moarte mi-o cânt
Pielea mea mi se pare prea mică,
nimic din timpul meu nu mă încape,
aș vrea să scot sabia și s-o las
prin trupul de seară să-mi sape
Să taie pe rând, fără milă,
fiecare iluzie ce-a zvâcnit
din sufletul meu ca o zambilă
cu rădăcinile înfipte-n infinit
Poate atunci, ca-ntr-un film demodat,
se va liniști, curgând anapoda, meningele,
și-o să-mi ducă la muzeul neantului
ecoul în care s-a-nfășurat sângele...
5 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu