CÂND ADEVĂRUL MOARE

Cât trecem prin frunzișuri, prin nopțile târzii,
cât iarna ne îngheață și vara ne sufocă,
e semn că în corsete mai suntem oameni vii
chiar dacă moartea zilnic traseul ni-l invocă

Privim de sus plecarea din trup a neființei,
contrariați de lipsa amprentei din asfalt,
dar nimănui nu-i pasă de gradul suferinței,
te-ai înșelat crezând că poți fi celălalt

Când adevărul moare ucis cu rea-credință,
orice demers lunatic e greu și inutil,
ești abonat frenetic la marea suferință
și-n tine explodează vagoane de trotil

Te-ntrebi câteodată de ce te-ai mai născut
dacă pe lumea asta nu mai găsești soluții,
strivit de conștiință, însângerat sub scut,
ești ultima relicvă a falsei revoluții

Minciuna ne distruge traseele de om,
vechi lașități destinul ni-l apasă,
mai bine ne întoarcem cu toții în atom
și n-o să știe nimeni că am plecat de-acasă

Și chiar de-ar anunța la știrile de seară
că s-a văzut un înger cerșind mirări de lut,
această întâmplare pe nimeni n-o să doară,
că moartea unui înger pe nimeni n-a durut... 

27 decembrie 2019