Dar ecoul fugise

Am sărit de la fereastra inimii în gol

La început mi-a fost frică

mi se părea  prea aproape pământul

dar am avut sentimentul că zbor

și că pietrele 

sunt fluturi prin care se strecoară vântul

Nu mai aveam mâini

aripile-mi creșteau nesfârșite din suflet

Mângâiam aerul ce luase conturul

 unei ființe nemaivăzute

care-mi curgea prin amintirile viitoare

din viețile trecute

Ne-am ciocnit și a scăpărat soarele

se-ntindeau lascive-ntre noi curcubeie

eu eram la un capăt, zbor nesfârșit

tu, la celălalt

mirare, iluzie, minunată femeie

Așa o fi fericirea?
 m-am întrebat speriat

surprinzându-mi uimirea

Mi-a răspuns dinspre tine ecoul

strecurându-se printre vise de piatră

....așa e iubirea

M-am  urcat din nou pe pervazul inimii

de pe atol

și mi-am aruncat sufletul înspre tine

în gol

Nu-mi mai era frică 

Strecurându-mă ca o lumină prin vânt

știam că o să mă prefaci în pământ

și-ai să-ți înfigi rădăcinile suspendate

în trupul meu agățat

între viață și moarte

Ăsta-i sfârșitul?
 m-am întrebat ca Ulise...

Dar ecoul fugise...

8 iulie 2016