Nimeni nu trebuie să mai moară

Îmi cade țărâna în palme
mă scutur de umbre și dor
prea repede a venit ziua-n care
a trebuit încă-o dată să mor

Și nu mai vroiam să se întâmple
acel deja vu infernal
dar inima câteodată se umple 
cu mâlul de-adio adus din aval

Deși nu-l rostise vreo gură
plutea în decor ca un drog
plângeau fără glas violine
lângă bietul meu inorog

De ce vin aceste blesteme?
prea plinul din noi nu le vrea
dar nimeni nu va răspunde
când spaima prin timp va striga

De neînțeles este viața
când alegi la câini să te-arunci
când munții se înalță în tine
și nu mai știi cum să-i urci

E poate un semn de iertare
ecoul ce strigă pervers
și viața mai tare te doare
când singur prin ea ai de mers

Îmi cad rădăcinile arse
iar marea mă trage în larg
și toate amintirile albastre
în pulberea noastră se sparg

Pe țărm dorm zdrobite corăbii
în scoică refugiul e gol
legat ca un zeu de catarge
din mine nu pot să mă scol

Și nu vroiam să se întâmple
această plecare în timp
mă duc înspre noapte, iubito,
să umplu un gol și să simt

cum cazi înspre mine din tine
cum vii ca un glonț de ușor
să întoarcem ceasornicul care
bătea ora noastră de dor

Să arătăm că pe țărmul acesta
scăldat de-o absentă privire
mai există nescrisă o filă
mai există puțină iubire

Niciodată prin pulberea iernii
nici prin risipirea de vară
nu vor mai plânge îngerii noștri
și nimeni nu trebuie să mai moară


10 iulie 2016