Iubito, te rog să nu mă omori

Mă-ntreb când m-apasă durerile vechi,
ce s-a-ntâmplat cu mine atunci,
când te iubeam mai mult decât lumina,
cum de te-am lăsat, îngere, în genunchi?

Ce lașități mi-au lovit sufletul
de am putut să nu mai fiu o clipă eu,
de te-ai zbătut pe lampa stinsă
la întâmplare de un zeu

Te-am căutat prin mine ca un orb
dar n-ai vrut să mă vezi, după tejghea,
mă doare sufletul de rob,
iubita mea

N-am înțeles cum anii trec
și-n lașitățile postume,
tu ai tăcut, eu am tăcut,
și-am devenit statui de hume

Și s-a dus ca o spaimă lumina
și-a durut demersul suprem,
până când, din alge, străina
s-a-ntrupat într-o patimă crem

Și-n secunda aceea lumească
dintr-odată am înțeles cine sunt,
pereche dumnezeiească
spulberată de vânt

Mă-ntreb de doare prea tare
plecarea din tristețe în noi, 
corabia noastră, zdrobită de mare,
ne strigă, străina, din nou, pe-amândoi

Să nu întârziem peste măsură,
pe insulă timpul expiră în zori,
îngerii trag din greu la trăsură,
iubito, te rog, să nu mă omori...


25 noiembrie 2018