Nicio scară spre cer

În copilărie străbăteam munții,
alergam pe creștetul lor 
ca să ating cerul cu degetele
Cu cât mă apropiam mai mult 
cu atât distanța dintre noi creștea
Mi-am zis: Doamne, ajută-mă să cresc și eu,
să fiu o scară până la cer,
pe care să se cațăre copacii 
când vine toamna
în sufletul meu 

Așteptând înălțarea, am coborât munții,
orizontul de fum al câmpiei 
îmi înfigea ghearele în ochi,
mi-i scotea și mi-i arunca pe asfalt
Călcam ca un naufragiat 
pe o insulă invadată de cioburi
nu mai eram eu, eram celălalt

De jur-împrejur cer albastru, 
dar nicio scară spre cer
Inima sfâșiată se zbătea 
ca o pasăre-n colivia pieptului meu,
căutând cu disperare 
ochii albaștri ai lui Dumnezeu

Din sfâșieri s-a întrupat un fir de lumină
ce-și avea izvorul în munții inimii, uriași
”Vino cu mine, mi-a spus, întinde mâna 
și o să atingem cerul cu degetele!
Eu sunt scara ta spre cer, 
urcă-mă pas cu pas,
aud cum se zbate în tine lumina
ca o pasăre înjunghiată
ce-n sine a ars”


”Cerul e atât de albastru 
că mi-e teamă să-l calc,
i-am șoptit, să n-o trezesc din vis
și să se risipească prin sângele meu.
Ia-mă de mână, 
din mine zboară păsări de pradă
cu sufletul în gheare
și se hrănesc sângeroasele fiare!”

Nu m-a auzit, dormea pe un nor, 
golul din jur devenise tăcere
și dor

Într-un târziu, ecoul s-a întors 
și s-a izbit de pereții inimii, 
de țesuturile invadate de ger
Au înghețat visele
și prin noaptea polară a vieții mele
te vedeam cum pleci
către tine însăți,
redecorând abisele


Eu umblam ca un somnambul 
prin mine însumi
căutând o scară spre cer. 
Dar nu era nicăieri,
crescuse în tine, 
iar tu plecaseși să calci eternitatea
din ochii albaștri ai lui Dumnezeu,
fără teama de margini
crescute deasupra sufletului meu...


11 noiembrie 2018