Şi mi-e atât de dor de ea
că aş putea să mor pe drum,
și n-am să mai aud nicicum
tăcerile din viața mea
Se retopește-n cer albastrul
pe care l-ai călcat suav,
în trupul vulturului grav
nu mai sunt eu, parcă e altul
Că mi-ai aprins tot sângele,
pe-un rug ce-am ars instantaneu,
şi plânge-n cosmos o lumină
deasupra sufletului meu
Şi dintre gânduri stins cobor,
ca un cocor meditativ,
şi, aparent fără motiv,
toate-întâmplările mă dor
Tăcerile cetății în ruine
mă cheamă-n noaptea de granit,
de suflet tot albastrul s-a lovit
și-a împrăștiat tot cosmosul în mine
19 iulie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu