De pe corabia cu lanțuri

Adio, tu, iubita mea, din viața asta întâmplătoare,
mă strigă iar corabia uitată pe întâia mare,
pe unde am tot navigat visând la țărmurile tale,
și-am mers pe scoici și-am sângerat de-atâtea doruri infernale

Și tot desculț, și tot nebun, am desenat pe cer iluzii,
de s-a înecat, într-un târziu, chiar înlunarea în confuzii
Nici curcubeie nu mai sunt, nici tu nu ești s-aprinzi lumina,
în portul unde noi am fost, de stele s-a strivit drezina

Și parcă n-am nici pașaport, și-n suflet car poveri cumplite,
și mă izbesc de nicăieri tăcerile nemăsluite,
Să-ndrept corabia spre cer, e mult mai simplu, mi se pare,
acolo ne-am iubit cândva, iubita mea întâmplătoare

Dar până atunci un bun rămas nu ar strica iubirii noastre,
căci te-am iubit neîncetat în toate verile albastre,
din ziua-n care ai căzut în timpul meu ca o secundă,
de-ar fi s-o luăm de la-nceput n-ar ști lumina să pătrundă

printre tranșee de azbest turnate uneori în grabă,
de aceea îngerii din noi în fiecare gând se-ntreabă:
de unde vine acest adio? de unde vine acest blestem?  
de pe corabia cu lanțuri în fiecare vis te chem...


27 noiembrie 2016