sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Doar pentru că ai crezut în iubirea infinitivală

Uneori se umple paharul și-mi aduc aminte că sunt om
atunci văzduhul mă strânge
 cu-n clește ruginit de argint
mă doare aerul
 care ia forma visurilor noastre de granit

Zbaterile prelungi, lacrimile 
tragediile antice în care am fost actori
și victime chinuite de lașități de neînțeles
depun armele

Dor cumplit minciunile pe care nu le-am spus
ca să mai fardez viața
dor cumplit minciunile pe care le-ai spus 
ca să ucizi dimineața

Și doare cumplit lașitatea ta de a ucide
personajul principal 
fără să citești actul de acuzare, 
doar pentru vina de-a te iubi fără măsură
și-n actul final

Și dor alegerile greșite
atunci când ești iluzie îl lași pe celălalt să aleagă
știind că va alege cu inima
întreagă

Și-i respecți decizia 
chiar dacă se va întâmpla să te doară cumplit
chiar dacă vei regreta, 
fiindcă
iubirea absolută înseamnă libertate
e o călătorie spre infinit

Și vine câte o zi în care realizezi
 că viața e o mare escrocherie
când renunți la aripile de împrumut
 și mergi pe jos prin pustie, 
chiar dacă vântul în cuie de fum te-a bătut

De fapt renunți la nemurire 
așteptând inutil să dai cu un dorn o gaură în timp
și s-o iei de la capăt 
spre iluzoriul Olimp
răpus de-o sete mortală
regretând toate greșelile săvârșite cu voie
doar pentru că ai crezut în iubirea infinitivală

Dar oamenii n-au descoperit călătoria prin suflet
timpul lor e finit și se scurge ca un șarpe în iarnă
În urmă se-ntinde doar o dâră băloasă
 acoperită de minciuni
în care albastrul inimii de durere se sfarmă

Ceilalți nu-și vor aminti nimic
nu vor ști că ai avut aripi de ceară
Nu-și vor aminti
că ai zburat îmbrățișat de aripile ei dincolo
ca un înger sugrumat de o fiară
ca o mare răvășită de Apollo

Acolo nu vei mai ajunge niciodată
 fiindcă ai renunțat la zbor
și ai acceptat
 o condamnare pe viață la mersul pe jos, prin pustiu
răpus de propriul tău dor
dintr-un secol târziu


17 noiembrie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu