Doar pentru că ai crezut în iubirea infinitivală

Uneori se umple paharul și-mi aduc aminte că sunt om

atunci văzduhul mă strânge
 cu-n clește ruginit de argint

mă doare aerul
 care ia forma visurilor noastre de granit

Zbaterile prelungi, lacrimile 

tragediile antice în care am fost actori

și victime chinuite de lașități de neînțeles
depun armele

Dor cumplit minciunile pe care nu le-am spus

ca să mai fardez viața

dor cumplit minciunile pe care le-ai spus 

ca să ucizi dimineața

Și doare cumplit lașitatea ta de a ucide

personajul principal 

fără să citești actul de acuzare, 

doar pentru vina de-a te iubi fără măsură
și-n actul final

Și dor alegerile greșite

atunci când ești iluzie îl lași pe celălalt să aleagă

știind că va alege cu inima
întreagă

Și-i respecți decizia 

chiar dacă se va întâmpla să te doară cumplit

chiar dacă vei regreta, 

fiindcă

iubirea absolută înseamnă libertate
e o călătorie spre infinit

Și vine câte o zi în care realizezi
 că viața e o mare escrocherie

când renunți la aripile de împrumut
 și mergi pe jos prin pustie, 

chiar dacă vântul în cuie de fum te-a bătut

De fapt renunți la nemurire 

așteptând inutil să dai cu un dorn o gaură în timp

și s-o iei de la capăt 
spre iluzoriul Olimp
răpus de-o sete mortală

regretând toate greșelile săvârșite cu voie

doar pentru că ai crezut în iubirea infinitivală

Dar oamenii n-au descoperit călătoria prin suflet

timpul lor e finit și se scurge ca un șarpe în iarnă

În urmă se-ntinde doar o dâră băloasă

 acoperită de minciuni
în care albastrul inimii de durere se sfarmă

Ceilalți nu-și vor aminti nimic

nu vor ști că ai avut aripi de ceară

Nu-și vor aminti

că ai zburat îmbrățișat de aripile ei dincolo
ca un înger sugrumat de o fiară
ca o mare răvășită de Apollo

Acolo nu vei mai ajunge niciodată

 fiindcă ai renunțat la zbor

și ai acceptat

 o condamnare pe viață la mersul pe jos, prin pustiu
răpus de propriul tău dor
dintr-un secol târziu

17 noiembrie 2016