Iertările

O să ne iertăm lașitățile toate
și demonii ce ne-au zdrobit ființa
și într-o zi în care se mai poate
ne vom ierta toată nechibzuința

de-a ne izbi de trenuri în mișcare
sinucigași fără motiv
și anii destrămați de disperare
vor dispărea-n neant definitiv

Suntem lumini de licurici
care sugrumă în retină noaptea
și într-o zi în care nu-s aici
să știi că m-a luat de mână, moartea

Și-atunci ai vrea cumva ca să mă ierți
pentru vânarea vântului ciudată
la tâmpla zilei palidă mă cerți
să mai întorc privirea înc-odată

Și să mă uit cu ochii tăi de jar
până-n adâncul spaimei noastre
și să mă minți că-n avatar
cântă privighetori albastre

Dar e târziu, i-așa târziu
că nu mai pot croi cutume
și nu mai știu dac-am fost viu
sau am trăit plecări postume

Și nici măcar nu-s nevoit
să iert pe cineva anume
tu știi ce mult eu te-am iubit
și m-a urât întreaga lume

Că e croită strâmb și efemer
din roci care ușor se crapă
dar va-nțelege sigur, sper
că nimeni din iertare nu mai scapă

Când noaptea se va frânge-n felinare
vom trage peste suflet marea
și-n toate risipirile amare
îmi vei ierta, definitiv, plecarea



2 octombrie 2015