Așa cum am prezis încă de la facerea lumii fotbalistice, ca să nu aveți palpitații la pitpalac, România s-a calificat la Euro 2016 încă de la tragerea la sorți. E adevărat, a trebuit să facă și formalitatea de a se prezenta la meciuri, dar, târâș-grăpiș, a reușit să acumuleze punctele necesare care să nu-mi contrazică profeția de tipul ”v-am spus eu, măi, fraierilor!”.
Am terminat pe locul doi din cea mai slabă grupă de calificare din câte au existat vreodată în Calea Lactee și în galaxiile limitrofe. Căci dacă din toate selecționatele s-ar alege cei mai buni jucători -vorba vine - nu s-ar încropi de-o echipă care să-i țină piept unei forțe a sportului cu bășica de porc umplută cu grăunțe din campionatul județean de fotbal pe imaș. Nu e așa? Spuneți-mi voi un nume de jucător semnificativ care a evoluat în această grupă a morții pasiunii pentru balonul rotund! Nu vă mai căutați prin creierii capului că e inutil. Am scotocit eu și n-am găsit nimic.
Dar până la urmă nu trebuie să ne plângem că noi românii avem vorba aia de spirit cu ”prost să fii, noroc să ai!” Da, uite că, în sfârșit, am avut și noroc. Nu ca grecii care, cândva, au câștigat Campionatul European, dar la halul în care arată Naționala de figuranți a României putem spune că am luat premiul cel mare la 6 din 49.
Păi dacă în meciul cu hocheiștii finlandezi ne-a salvat arbitrul scoțian care a fost atât de zgârcit încât nu le-a dat oaspeților un penalty mai clar decât luminița de la coada calului, cu pescarii din Feroe, ca să-i liniștească pe vecinii noștri aflați cu posteriorul între Buda și Pesta, a apărut Budescu - care jucase doar 76 de minute în această campanie de descalificare morală - și cu niște execuții de urlă și acum câinii în Giurgiu a pus bomboana pe coliva calificării. Pardon, cireașa de pe mort. Sau de pe tort, cine să mai descâlcească meandrele concretului!
Și dacă nu va fi o minune până la vară, când, evident, va fi mai cald decât acum, iar jucătorii români se-ntind precum râmele la soare printre meduze siliconate, va fi jale la europene. Tudor Gheorghe să-și pregătească cobza că nu vom câștiga niciun meci decât în eventualitatea, puțin probabilă, să nu se prezinte adversarii. Totuși, avem șansa să scoatem niște scoruri albe dacă vom juca cu Albania, Islanda și Țara Galilor. Sau Irlanda de Nord.
Vedeți cam ce trupe de glumeți se prezintă la Paris, unde orice câine cât de mic poartă-n coadă gaura de la covrig?! Bine, atunci înțelegeți că această calificare nu-i vreo mare scofală câtă vreme aproape jumătate dintre țările Europei merg voioase la Turneul Final. Ba unele, mai ale dracului, își trimit trei echipe... Sfârâiala e ce faci acolo, nu că ai ajuns cum-necum la destinație. Dacă în 1984, turneul la care Lucescu a dus Naționala avea 8 (opt) echipe, acum sunt de trei ori mai multe. Și de cinci ori mai slabe.
Pe partea ailaltă a baricadei, apărătorii glorioasei armade române ar putea argumenta că România e o forță... defensivă, neprimind decât două goluri. Și alea acasă, din curtoazie și tradiționala ospitalitate românească. Dar nu e meritul organizării de joc, ci este consecința tragerii la sorți. Adversarii ăștia erau la fel ca noi; impotenți în atac și norocoși în apărare. România a marcat în zece meciuri mai puține goluri decât a dat Petrolul Berca cu temuta echipă din Vadu Pași. Și mai mult decât ea n-a marcat decât Irlanda de Nord...
Mai ofensivi mi s-au părut feroezii, dar ăștia, având servici, nu prea veneau cu toții la meciuri. Care era la pescuit, care zicea că se retrage la țară. Ba pe unul, căsătorit mai de curând, nu l-a mai lăsat nevasta să mai joace că venea acasă ca vai de el; și cotonogit și obosit. Și,vorba ei: ”toată ziua minge, minge, noaptea nu mai poate ...ninge( N-am găsit altă rimă, dar voi o s-o găsiți sigur. Exemple: frige, împinge, linge...). Și la femeile nordului dacă nu le ninge des în bătătură pleacă la pescuit prin noaptea polară și dezechilibrează ecosistemul. Cică fierbințeala asta ar fi principala cauză a încălzirii globale.
Nu vă mai povestesc și despre fotbalistul-chelner care a zis că nu joacă împotriva României câtă vreme Mutu e în activitate...
Așa că nu vă aprindeți prea tare că nu s-a realizat vreo mare performanță. E un lucru aproape normal, în condițiile date. Numai că nouă ne-a fost întotdeauna cumplit de greu să fim normali. Și dacă nu venea un anormal ca Budescu, pe care-l doare-n freză de parametrii generalului de operetă, iar ne cânta Mozart de la Vâlcea ”Serenadă pentru pian și fluierul piciorului care a uitat să dea gol....”
11 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu