Pentru Brâncoveanu anul 1711 a fost cam nașpa. Nu că i-ar fi scăzut veniturile, nici vorbă, ci așa, în general, că nu prea i-a mai ieșit pasența duplicității, sau cum o numesc istoricii romantici, politica de echilibru și vrăjeală în formă continuată.
În timpul confruntării dintre Petru cel Mare, ștabul rușilor, și turci își așează tabăra într-un loc strategic, la Albești, ca s-o poată șterge mai repede spre Transilvania în cazul în care cineva i-ar fi cotrobăit prin gânduri. Că el era plecat la cafteală cu turcii dar nu s-ar fi bătut nici cu rușii că faima țarului era în creștere spectaculoasă după ce-l fripsese la Poltava pe regele suedez Carol al XII-lea, un tip destul de greu de făcut la beregată. Adică, stătea bine-mersi cu nordul corpului în două luntrii, așteptând să vadă care-i cel mai tare din parcare ca să știe cui îi dă niște bani de drum, că-l cam încurcau cu distracțiile lor. Și în Valahia, de când se știe, timpul în care n-ai furat nimic e o parte irosită din viață. Și cu ocupația de bază a românilor nu te joci...
Dar spătarul Toma Cantacuzino îi dă planurile peste cap. Ia un corp de oaste și-i ajută pe ruși să cucerească Brăila.
Victoria otomanilor din confruntarea finală de la Stănilești (iulie 1711) îl pune în dificultate, că turcii nu erau proști deloc și nu credeau în ruptul capului că spătarul dezertase de capul lui. În plus, unchiul său, și totodată tovarășul de comploturi anterioare, Constantin Cantacuzino, care vroia domnia pentru fi-su, îl pârăște la Stambul că are relații dăunătoare sănătății cu creștinii, că stă mai mult la Târgoviște decât la București, ca s-o poată șterge mai repede spre Ardeal, că din birurile apăsătoare a depus mulți bani în conturi secrete la Veneția și Viena, că, în Transilvania, a bătut medalioane de aur cu chipul său (adică o făcea pe independentul), că o are mai lungă decât a lui și câte și mai câte, că stolnicul se pricepea la delațiuni, ca orice cărturar subțire. Așa că, la 15 aprilie 1714, pe negândite, Costică este mazilit. Nimeni n-a mișcat un deget în apărarea sa de unde se vede că sfinții nu-s prea iubiți în Țara Românească decât după ce ajung moaște. Poate a contat și faptul că solidaritatea românească încă nu se inventase. Cică e un proiect european în acest sens, inițiat de Edi Nicolescu, un tip care era foarte simpatic până să-și lase barbă, os de croat prin soție.
Turcii, ospitalieri de la țâțele mămicilor lor - că ei aveau mai multe - îl găzduiesc la Edicule, închisoarea în care Vasile Lupu făcea niște chefuri de nu mă uita, de se întrebau trecătorii dacă nu cumva au nimerit la Poarta Albă, renumitul lăcaș de creație, procreație și lăutărie. Dar și la otomani obiceiurile se mai schimbă, așa că pe Brâncoveanu l-au pus în belciuge și l-au chinuit la meserie, cam cum făceau pedeliștii cu poporul român mai alaltăieri. Călăul principal era o poznă a firii cu un singur ochi, Băsesciuc Mârlan, ajutat de un pitic importat din Twin Pix, care făcea baie în chiuvetă și dormea în savonieră, printre săpunuri de pelin și mătasea broaștei, și pe care-l chema Gemil Bocciuc. Din start i-au tăiat lui Vodă 25% din extremitățile corpului, că erau geloși pe oamenii normali, și au încercat să-i amputeze și averea. Dar Brâncoveanu prefera să ajungă sfânt decât să se debaraseze de ochiul diavolului. Faptul că i-au bătut trestii sub unghii și i-au întors piele pe partea ailaltă l-a lăsat aproape rece. Cu mare greutate și abia după ce i-au pus ultimul șlagăr cu Nicolae Guță, celălalt rege al aurului din fundul curții, a cedat 1% din venituri, PIB-ul României pe zece ani. Când au adus-o în arenă și pe Delia împreună cu mă-sa, rupte de bete, le-a mai dat un înscris pentru un cont de 400 000 de lei aur (zic finanțiștii de club), să le ducă p-alea la dezalcolizare. Totuși, călăii au avut noroc (pentru că la turci incompetența în această nobilă profesie se pedepsea cu sugrumarea) că Doamna Marica și-a scăpat poșeta ”Dolce Cabana” pe dalele de piatră și din ea s-a ițit un inel cum nu se mai văzuse niciodată în Imperiul Otoman (repet: în Imperiul Otoman) și niscaiva podoabe de zi care valorau peste o jumătate de milion de taleri. Surse istorice credibile afirmă cu certitudine că de atunci a început Băsesciuc să vadă lumea cruciș. Totuși rămâne de apreciat putoarea, sau pudoarea, cine mai știe, turcilor care n-au cotrobăit-o și-n chiloții din colecția de primăvară-vară 1714. Dacă avea prin zonă piercinguri? Mai construiau ăia un pod peste Bosfor...
Văzând cu cine au de-a face, turcii s-au gândit să-i organizeze o zi de naștere cum n-a avut Brâncoveanu niciodată, cu toată averea lui. Așa că, la 15 august 1714, când tocmai împlinea 60 de cotolani, i-au pregătit o petrecere în pijamale. În picioarele goale și doar în cămăși ”Versace-ultimul drum”, în prezența sultanului, a crudului vizir și a corpului diplomatic, s-a săvârșit trecerea Brâncoveanului în rândul sfinților. Mai întâi l-au lăsat fără umbrelă pe ginerele vistiernic Ienache Văcărescu, bănuit de mărirea TVA de la 19 la 24 la sută fără știrea sultanului. Apoi a tăiat alocațiile la copii. Pardon, i-a tăiat pe cei patru fii. Cică ăla mic nu prea ar fi vrut să devină sfânt dar ta-su l-ar fi îndemnat să nu refuze că avusese el grijă să cumpere și lumea cealaltă.
-Lovește, liftă! i-ar fi aruncat puștiul printre dinți călăului , convins că lucrurile chiar stăteau după cum i-a zis ta-su.
Sincer să fiu, nu sunt foarte convins de faza asta, singurul izvor istoric mai de doamne-ajută fiind poezia mea ”Brâncoveanu către fii” din volumul ”Elegii tricolore”, dar, câteodată, nici în mine nu mai am încredere.
La urmă, în loc de tort, l-au executat și pe ăl bătrân care,în definitiv, a fost victima nesăbuinței sale de a-și afișa cu ostentație, bogăția. Dacă a reușit să-și cumpere un loc în rai, dracu știe, în mod sigur s-a cățărat în calendarul mișto-ortodox. Acum nu știu dacă această escaladare se datorează contribuției bisericeasco-edilitară de necontestat sau mai marii lumii duhovnicești s-au lăsat impresionați de nașparlitatea morții sale, că prin faptele din timpul vieții nu cred. Și ar fi bine să nu credeți nici voi, ci să cercetați.
Trupurile au fost expuse la porțile seraiului până seara, după care au fost aruncate în Bosfor. De acolo au fost pescuite de niște creștini plătiți de Doamna Maria și îngropate în insula Cholke din Marea Marmara, unde - n-o să ghiciți - avea niște proprietăți.
În iulie 1720, prin metode neortodoxe, atât de dragi familiei lui Costică, osemintele sunt aduse și înhumate, prin grija Doamnei Marica, la biserica ”Sf. Gheorghe Nou” din București, ctitorie de-a sa.
La nasoala moarte a lui Brâncoveanu a contribuit mai mult decât era cazul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), urmașul său, care i-a trimis pe Radu Dudescu, cumnatul său, și pe Barbu Știrbei, să-l pârască la Stambul, ca nu cumva să scape viu. Numai oameni de caracter în familia asta. I-a mai mituit și pe alții ca să se plângă, ba a mai scos în calea pașalelor turcești niște țărani nemulțumiți de birurile fostului domn, care, ce-i drept e drept, se pricepea la luat pielea de pe contribuabil ceva de speriat.
Dar n-a prea avut timp să-și savureze succesul că în ianuarie 1716 a fost mazilit. Peste câteva luni, în noaptea de 6 spre 7 iunie, este sugrumat împreună cu ta-su, vestitul cărturar și potlogar Constantin Cantacuzino. Aceeași soartă o au, două zile mai târziu, unchiul său, Mihai Cantacuzino și antemergătorul Radu Dudescu. Și iată cum toți conspiratorii din 1688, care l-au trimis la doi metri sub omăt pe Șerban Cantacuzino, au mierlit-o în mod tragic. Și mai ziceți că nu există dreptate divină! Necredincioșilor...
PROMOUȘĂN
Fraților, am dat de dracu. Vin fanarioții! Cu excepția guvernărilor din ultimii 25 de ani ăștia au fost cea mai mare pacoste căzută pe capul țării. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri cocliți....
27 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu