Se duc undeva spre apus
parcă fugind de lumină
poate cunosc undeva un punct de sprijin
unde nu îngheață zborul
și viața n-are gust de mătrăgună
Acolo poate mai e ceva de spus
iar inocența nu se zdrobește de lună
Și totuși acele păsări care pleacă
lovindu-se de aer
precum corăbiile de stânci
hrănite cu frunze și vaier
ar putea întârzia ideea de cădere
de s-ar agăța de albastrul
încuiat în uitările adânci
și-n nopțile de tăcere
Secundele ar bate ritmul înapoi
dinspre mine înspre tine
și toamna ar fugi ca un șarpe
din amândoi
Ar plânge copacii liniile acele nesfârșite
trasate de păsări plecând
strivite
de ecoul umbrei iubite în gând
16 octombrie 1992
13 octombrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu