Mi-am luat din cuier tăcerea

Ea s-a îmbrăcat cu sufletul meu și a plecat spre nord

De fapt, de acolo venise

patinând ca o cometă pe cord

alungată de un demon din vise

Pe trupul ei de păpădie și vânt

hainele mele-i veneau bine

îi intraseră-n piele, în surâs, în cuvânt;

era cea mai frumoasă dintre pietrele alcaline

Eu mă îmbrăcasem cu ecoul ei 

cu goluri de aer

Prin nisip umbra pierdută macină

frunze destrămându-se-n vaier

Ea s-a îmbrăcat cu pielea mea și a plecat spre sud

Mi se pare că pe acolo ora astrală trecuse

N-o mai aud

atât de repede uitarea cu sine o duse

În gândul ei de pasăre călătoare

crescuseră copaci cu rădăcinile suspendate

de atâta mirare

oasele au strigat-o sfâșiate

Mi-am luat din cuier tăcerea,

corabia cu pânze o zdrobise de-o stâncă, 

și-am privit în cioburi de suflet himera

 îmbrăcând ecoul cu tristețea adâncă

Undeva, în țesuturi, urlă ca o hienă, dorul

Trec ambulanțele sufletului înspre sud

cărând visuri sfărâmate,

dar eu nu le mai aud 

24 august 2016