Nu am uitat să mă izbesc de cer

Este finalul verilor albastre
în ochii-nlăcrimați de orizonturi gri
se-ntoarce amurgul desfrunzirii noastre
să stingă patima. Numai tu știi

de unde vin cocorii trași pe roată
și-n care cercuri ninse se rotesc
e seara-n care niciodată
nu am uitat de cer să mă izbesc

să-mi curgă visurile sfărâmate
printre mirări zidite-n templul minții
și-n toate viețile demult uitate
mai simt cum îmi pătrund în suflet dinții

Și-n carnea mea ce se va stinge-n seară
intră un tren de marfă cu poveri
când sărutarea morții o să doară
tu n-ai să știi de unde să mă ceri

Deși ai vrea într-un decor târziu
când rochii de mirese plâng de spaimă
să-ți povestesc istorii și să-ți fiu
măcar definitiv ultima haină

Și când îți vor cădea petalele de dor
într-un pustiu supravegheat de stele
o să adormi și-o să mă strigi ușor
sperând să dai de urma umbrei mele

Dar ce păcat că nu sunt nicăieri
că s-au topit toți macii sub ninsoare
Tu ești prizoniera altui ieri
iar eu mă pierd prin viața viitoare


27 august 2016