Pe cerul albastru al nopții polare

Poemul acesta pe care-l rescriu
l-am scris într-o viață în care
eram cât se poate de viu
cu mine umpleam un pustiu
din viața ta înșelătoare

Mi-era dor de la-nceput la sfârșit
mi-era frig în robirea de vară
mă hrăneam cu fluturi și mit
mi-amintesc cât de mult te-am iubit
te-am sorbit ca pe-o băutură amară

Eram iluzii legate de cer
rătăcite pe-aici prin cuvânt
legați cu șiretul mirării de ger
erai sublimă, eu-efemer
viitorul-doar o candelă-n vânt

Îngerii noștri ne trăgeau înapoi
în raiul dinainte promis
navigam blestemați prin noroi
eram în furtuna solară amândoi
ne-încuiasem magia în vis

Cheia era o cădere de plop
rătăcită ca un ciob în privire
pe unde un fluture șchiop
încerca să-și găsească un loc
hoț nesătul de iubire

Și a plouat în viața aceea
în care-n vânt m-am prefăcut
îmbrățișând ca pe-un înger femeia
răvășind-o de dor în ideea
că de mâine prezentu-i trecut

Dar poemul acesta pe care l-am scris
pe cerul albastru al nopții polare
cineva din greșeală într-o zi l-a ucis
și m-am scurs la mine în vis
unde cresc doar ciuperci nucleare


11 august 2016