Cu brațele ei de caracatiță oarbă

Cea mai crudă dintre lașități

e cea față de tine 

când, sub pretexte amare

printre ruine

renunți la vise 

și te îneci în abise

Nu-ți vor ajunge zilele acestei vieți

iar nopțile ți se vor părea prea scurte

pentru regrete

îți vor crește în suflet bureți 

Avem impresia uneori 

că ne-am găsit drumul

pe care să mergem mână în mână 

cu soarele

până se îneacă în lumină izvoarele

Tot căutând aceste drumuri

abia când se face târziu aflăm

care era cel adevărat

drumul pe care de un milion de ani îl visăm 

Și e atât de târziu

încât din lașitate

pietrele strigă și se dau la o parte

Chiar dacă ai încercat 
să ajuți toți fluturii să zboare

n-a fost bine

Te-așezi în suflet pe un colț

printre ruine

și-ți amintești cum ai murit 

și-ți amintești pe cine ai iubit

Și pasărea cu aripi de ceară

îți trece prin trup

și ți se face dor

de ultima secvență amară

Nesfârșită se-ntinde suferința

prin sânge, prin retină, prin barbă

și îmbrățișează tot ce-ai iubit

cu brațele ei de caracatiță oarbă

18 septembrie 2016