Nu te mai știu. Nu pot să-mi amintesc

Nu te urăsc. Nu pot urî și nici nu vreau
mai bine-mi curge carnea ca un șarpe
mai bine sângele definitiv mi-l beau
și mă străpung cu propriile harfe

Nu te mai știu. Nu pot să-mi amintesc
cum au fugit toți fluturii prin ger
ca la-nceputul lumii te iubesc
o știi și tu, dar ești plecată-n cer

Nu te visez. Nu pot s-adorm în mare
călătoresc prin golul necuprins
și ca pe insula rătăcitoare
vulcanii-n suflet ruguri au aprins

Nu te condamn. Nu-s legile acestea
prea potrivite pentru îndepărtări
și a uitat apusul să-mi dea vestea
plecării tale dincolo de zori

Nu te opri. Du totul pân la capăt
nu fac recurs, mi-accept sentința,
dacă vreodată-n lipsă m-ai iubit
ucide-mă, vreau să îți văd credința

Nu mă privi! Mi-s de otravă ochii
chiar din greșeală dac-o să-i privești
îți vor sări toți demonii din rochii
și n-ai să poți cu sete să lovești

Nu mă urî. Tu poți s-o faci și-ți place
doar pentru ca să ai ce să regreți
îți stă, se vede, sufletul pe ace
și te întrebi de ce nu poți să ierți

Nu mă mai știi. Ți-am fost cândva povară
duceai în brațe florile de mai
și-n risipirea nopților de vară
ai fost cu mine, singură, în rai

Nu mă visezi. E mult prea scurtă viața
să fii și magică, și efemeră
doar uneori ți se-ntristează fața
când prin surâs îți trece o himeră

Nu mă condamni. N-ai dreptul și o știi
deși e mai ușor s-arunci nisipul
prin care ai călcat în fiecare zi
să-mi eclipsezi, între clepsidre, chipul

Nu te mai știu. Nu pot să-mi amintesc
detaliile nopților cu tiv,
dar dacă-n cosmos am să te întâlnesc
o să te uit definitiv


1 septembrie 2016