În viață nu sunt drumuri asfaltate

Mi-ai dat un strop de nemurire
și mă-nsoțești din mine când mai plec
dacă n-ai fi o simplă nălucire
prin lumea-n care din greșeală trec

ai fi cu siguranță o legendă
a vieții mele ninsă din alt veac
și-n loc de ghilimele la addendă
te țin în suflet, te iubesc și tac

Dincolo de greșeli pe care
nu le-ai făcut, că nici nu te-ai născut,
pe lume ești cea mai frumoasă floare
și în războaie crunte mi-ai fost scut

Mi-ai dat puterea de-a privi suav
tot ce părea c-a fost și nu există
și-am fost bolnav de tine atât de grav
de câte ori ai fost lumină stinsă

Tu ești himera marilor speranțe
ce țărmul mării l-a-nviat din morți
și toate marile instanțe
ce-ți poartă sufletul în colți

n-or să te-acuze doar de frumusețe
și de desfrâu în zboruri inocente,
ci c-ai produs oceane de tristețe
în care se îneacă vieți recente

Dar nu ești vinovată de nimic,
nu poți fi acuzată pentru vise,
e prea târziu la cer să mă ridic
autoexilat în răni deschise

Te-am înălțat pe tine în poeme
de câte ori abdic, de dor răpus
la ceasul ultim însă nu te teme
eu te primesc c-o floare în apus

Nu ca un rege oglindindu-și chipul
în apa-n care dorm albastre
tăcerile ce-au invadat nisipul
din vremea marilor dezastre

ci ca un pământean din Marte
ajuns acolo nu se știe cum
și care nu-i de tine mai departe
decât e pielea ninsă de parfum

În viață nu sunt drumuri asfaltate
să circulăm prin noi în sens invers,
dar chiar de-s toate benzile blocate
eu te iubesc cu întregul univers


20 septembrie 2016