Singurătate 1993

La zece seara, în oraș plouă,

strada e plină de gropi murdare,

merg înainte și aș vrea să ajung undeva

unde cineva mă așteaptă

și se bucură că am venit. 

N-am unde să merg

în altă parte

decât acasă

Ea-una dintre ele-s-a măritat

tocmai când totul era OK,

cum spun americanii,

e pe altă scenă acum

La celelalte nu merg deoarece,

chiar de-și vor petrece noaptea cu mine,

se vor gândi, din când în când,

poate chiar foarte des,

în altă parte

În brațele lor voi fi tot singur

și ea-tocmai ea-s-a măritat

pentru că mie

 îmi plăcea mult prea des să rămân singur

Cândva, nu foarte demult,

am cunoscut o iluzie, dar am părăsit-o

Și cu ea m-am simțit uneori singur,

dar, dacă aș ajunge la ea acum,

ar ști să mă facă să uit,

m-ar privi și s-ar bucura ca un copil,

chiar ar plânge puțin,

mi-ar face și o pomană frumoasă

Dar n-am să merg

pentru că iarăși o voi părăsi

când voi dori să-mi schimb închisorile umblătoare

Atunci ar rămâne singură ca mine

și s-ar topi sub greutatea propriilor gânduri

M-am înscris într-un partid,

dar idealurile mi-au fost călcate în picioare

de păpușile bătrâne, cu ticuri cazone,

lăsate la vatră pentru că rămâneau

 în urma plutonului de execuție

Bătrânii colonei în rezervă cărora adeseori

le-am spus: ”Greșiți până și pasul de manevră,

iar comenzile voastre sunt învechite!”

m-au bătut cu pietre

și au încercat să mă alunge

Norocul meu au fost visurile 

care m-au dus mult mai departe de locul

unde privirile lor înveninate puteau ajunge

Și totuși, o piatră a lovit o idee

și ea a început să sângereze

câte puțin

până când am rămas fără sânge

Nu pot lupta împotriva tovarășilor de drum,

deși sunt sigur că i-aș învinge,

mi-am zis,

și am luat orașul la rând

să-l văd cât a crescut în ultimul timp

și dacă s-a făcut băiat mare

(trebuie dat la școală!)

Părinții adoptivi nu i-au cumpărat abecedar

și atunci m-am gândit la bătrânii colonei în rezervă

Când tăceam mă aplaudau

și inima lor

care bate numai la comandă

alegea pentru gură imnuri de slavă închinate mie

”Vai, ce băiat bun, și cât de frumos tace!”

În abecedarul meu, în fiecare zi,

și azi și mâine și poimâine

român se scrie cu â din a

Întind orașului mâna și-i dăruiesc abecedarul meu

dar o ploaie de pietre se abate

și ne face ferfeniță:

sunt bătrânele păpuși stricate,

îmbrăcate în uniformele de gală,

pentru ele orașul e un imens birou de securitate

Descui ușa. E târziu,

tinerețea mea-i atât de bătrână!

Ai mei  m-au uitat în orașul pierdut

printre semnele de circulație  îndreptate invers

Nu mă întâmpină nimeni

pentru că-i joi și Ray îi dă

un pumn atât de important lui Bobby. 

Mama mea,

femeie tânără și îndrăgostită, firește

de Bobby,

va fi nervoasă

și își va descărca asupra mea mitraliera de întrebări

Cuvintele sunt grele uneori

dar, în seara asta, sunt simple cuvinte

pe care le cunosc și tac,

n-am nevoie de mine însumi acum

În camera mea, cu o mie de ziare răspândite aiurea,

ascult un slow: ”We still have dreams”,

iar în călimară mă așteaptă

fremătând sub copite de cai 

o poezie frumoasă

pentru nenăscutele iubite

care n-or s-o citească niciodată

deși le-am împrumutat din nemurirea mea

Dar dintr-odată

 pereții se apropie de mine

și se închid până devin un punct

Cât de greu e și cum strânge,

parcă Meșterul Manole îl făurește...

joi, 1 iulie 1993