Elegia căderii

Cad frunzele din iluzii răpuse de dor
pământul se hrănește cu oasele lor
Din când în când se face-n suflet toamnă
și viața netrăită la moarte te condamnă

Nici nu știm ce mai suntem, dacă mai suntem ceva,
de unde venim și unde prin noi vom pleca
Adevărul ce ne desparte de absolut nu-l vom ști
cad frunzele tristeții; nu mai suntem copii

Ne e teamă de iarnă, de adrese polare,
în suflet persistă aroma de cireșe amare
Nicio urmă de-a ta nu mai strigă prin sânge
și-un cerc nevăzut în gheare mă strânge

Nu-ți mai pasă de ce va fi mâine,
renunțarea te latră demult ca un câine,
te doare tot ce-ar fi trebuit altădată să faci,
cad frunzele-n tine, printre copaci

Și bruma se-așterne ca un giulgiu de-argint
e ultima toamnă și-aș vrea să mă mint,
în loc de adio și poate de rugi
prin mine desculță aș vrea să mai fugi

ca spinii din suflet să-ți spintece-o ie,
dincolo de toamnă ne-așteapt-o stihie
Din iarna cu viscole coborâte din nord
va răzbate înghețul și-atacul de cord

Cad frunzele din iluzii răpuse de dor
tăcerea se hrănește cu oasele lor
O urmă de glonț se târăște prin sânge
și-un cer nevăzut în gheare mă strânge

11 septembrie 2016