Când o să vă pese că vă moare țara?

Cade-n noi cortina ca o ghilotină,
iarna vrajbei noastre ne sugrumă vara,
vadra cu otravă e, desigur, plină,
e pustiu în juru-mi, se-mprăștie țara

Nefiresc de lacomi, corbii dau năvală,
la ospățul cinic, ca la abator,
morții din tranșee de trecut se spală,
istoria-i luată în colimator

Putrezesc copacii triștilor Carpați,
praful se îneacă de-atâta câmpie,
mor bătrânii singuri, de copii uitați,
și se stinge-n sine vechea Românie

Deznădejdi de oameni condamnați pe veci
să suporte criza propriilor frici,
suflă din străfunduri vânturile reci,
crivățul funebru e stăpân aici

Și-n acest scenariu post-apocaliptic
este trist decorul și-i pustie gara,
evadăm din slove, existăm doar scriptic,
și de lașitate se topește țara

Și mă-ntreb la ceasul marilor confuzii
cum se simt românii, slugi pe la străini,
pe când vânzătorii sadici de iluzii 
ne sugrumă-n lațuri cerbii carpatini

E ucisă țara-n fiecare zi
de indiferență și de neam-prostie;
dacă, iarăși, Doamne o să întârzii
n-o să mai găsești nicio Românie

Va fi arsă-n noapte casa părintească, 
cu strămoșii într-însa sugrumați sub lacăt,
doar fum și cenușă-n vatra românească,
vor zdrobi credința noastră pân la capăt

Poate-o să vă pese când v-o strânge dorul,
când dintre tranșee evadează vara,
și-o să v-amintiți că sunteți poporul
și o să vă doară că vă moare țara...


28 octombrie 2018