E-o nuntă arămie-n amintirea noastră,
cireși sălbatici în cămăși de mire,
sparg în retină ultima fereastră
și plâng cu frunze plopii-n devenire
Și vântul rece trece prin retină,
și se aud cocori înfrigurați
cum sfâșie-n abisuri o lumină,
pe care calcă cerbii din Carpați
Și viața e un teatru de război,
miroase-a moarte și a oameni triști,
cad brumele bolnave între noi,
ce bine că în mine mai exiști!
Și mi te plimbi în sus și-n jos,
desculță ca în prima noapte,
în care a murit omul frumos
și tu nu-l auzeai de șoapte
Era octombrie sublim
în veacu-acela condamnat în lipsă,
în care-am învățat să ne iubim
și să ne fim apocalipsă
Și ce păcat că-n avatar
s-au strâns culorile de toamnă,
și gustul vieții e amar,
și dorul la tristețe ne condamnă!
Din când în când te rătăcești prin vis,
iar timpul tău de fragedă minune,
pe care îndepărtarea l-a ucis,
mi-ar spune, de-ar mai ști, pe nume...
8 octombrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu