”Lucrurile sunt atât de simple”, mi-a spus copacul,
prinzându-mă de încheietura mâinii stângi,
căzută în pulberea drumului, lângă inimă,
printre îngeri nătângi
”Uite, mă părăsesc frunzele,
rămân în bătaia timpului fără umbră,
sunt mort pentru oameni, îmi crapă buzele,
mi-e dor de-o-ntâlnire în tundră
Numai câinii mă îmbrățișează-n nopțile polare
și-mi cresc în privire stalagmite amare
Viscolul mă izbește din toate părțile,
mi se rup mâinile, din carnea mea se hrănește focul,
nici păsările colorate nu mă mai vizitează,
păsări funebre îmi cântă norocul
Ai putea crede că sunt mort, dar te înșeli, prietene!
Tu nu știi că, de fapt, aștept lumina.
Și când vine, sângele se pune-n mișcare,
o explozie stelară-mi izbește retina
Sunt verde, dar mă simt atât de albastru,
se hrănește din mine calul măiastru...
Prietene, lucrurile sunt atât de simple”,
îmi repetă copacul
prinzându-mă de încheietura mâinii stângi,
căzută în pulberea drumului, lângă inimă,
printre îngeri nătângi:
”Deschideți inima, sparge fereastra timpului opac!
Primește lumina înăuntru și fii copac...”
24 octombrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu