Te iubesc cum niciodată Dumnezeu nu te-a iubit

Nu mai cad aceleași frunze, nu mai sunt aceiași pași, 
nu te mai zăresc, iubito, strecurându-te prin noapte,
viața ne-a legat în lanțuri, suntem ultimii ocnași
ce-și trimit pe ultrascurte miliardele de șoapte

ce-au rămas în așteptare, suspendate între veacuri,
de când am plecat de spaimă să mă-ngrop în alt tărâm,
pentru boala mea din suflet nu există-n lume leacuri,
poate unul înspre altul am putea să ne târâm

Să se-nchidă cercul vieții tot așa cum a început, 
cu o lacrimă de nufăr ce-o să cadă-n palma ta,
să-mi fii noaptea de pe urmă, în războaie să-mi fii scut,
doar iubirea peste fire astăzi ne-ar putea salva

Că minunile se-ntâmplă când există adevăr, 
când în urma vieții tale au rămas frânturi de înger,
când s-au îngropat în sânge toate nopțile de dor,
și-ai pășit predestinată înapoi prin raiul sincer

Ai căzut ca secerată de-o săgeată de lumină
ce a smuls bucăți de rouă adunate-n ochii triști,
dintr-odată viața noastră a redevenit divină,
eu renasc din toți copacii, tu în rădăcini exiști

Și îmi ești, de bună seamă, ultimul decor tomnatic, 
peste care cade bruma înserărilor supreme,
strigă-n mine bucuria ca un cal troian sălbatic,
pune-i șaua și aleargă-l, și de frâu-i nu te teme!

Nu mai e aceeași toamnă, nu mai sunt aceiași zei,
nu mai cad cu disperare peste noi aceleași frunze,
însă poți să te ascunzi ca și-atunci în ochii mei
și să-mi furi cu inocență tot surâsul de pe buze

Lumea a-nceput cu mine și cu tine se sfârșește,
ce-a rămas din nemurire eu la doi am împărțit,
munții inimii cresc repezi, înlunarea ne cerșește,
te iubesc cum niciodată Dumnezeu nu te-a iubit...


14 octombrie 2018