Puteam să te văd cum zâmbești, Doamne..

Mi-amintesc de-acel octombrie de chihlimbar,
eram așa de tânăr, nici umbră nu-mi crescuse,
aripile mă împungeau de sub pielea de var,
mâna ei de înger în mâna mea se pierduse

Infinitul se întindea la picioare și striga:
”Calcă-mă, sfâșie-mă până la capătul orei!
tu ești călătorul rătăcit sub o stea
coborât dintre brumele aurorei...”

Ochii ei blânzi, ca florile toamnei,
coborâseră cerul albastru atât de jos,
că puteam să te văd cum zâmbești, Doamne,
și m-am simțit dintr-odată atât de frumos!

În piept îmi bătea inima ei, ca o pasăre speriată,
așteptând să zboare din cuibul de sânge,
și toată viața aceea antedatată,
de n-ar fi cenușă, în brațe m-ar strânge 

Am închis ochii și am adormit
și-au trecut peste mine secole grele,
într-o zi de vară, când în vis m-am trezit,
în sufletul-rug coborâseră stele

Și din praful acela scuturat de sperjur
s-a întrupat șovăielnic pasărea-spin,
o aud cum se zbate în golul din jur,
e biserica la care de-o viață mă-nchin

Se amestecă visele și mă înec în magie
”Zboară, pasăre, din cuibul de sânge,
coboară cerul albastru din sufletul-ie
până când ochiul meu de zăpadă nu va mai plânge!

Până când nicio adiere de viscol subțire
nu-ți mai sugrumă visele,
probează cămașa mea de mire
și umpleți cu lumină abisele...”


3 octombrie 2018